cum ne afecteaza cancerul viata

       Cum ne afecteaza cancerul viata? Simplu. Ne-o da peste cap. Te simti prizonier intr-un castel de carti de joc care se darama si esti complet dezorientat. Asta este prima faza. Apoi, incet, incet te aduni, instinctul de supravietuire isi scoate capul si incepi sa analizezi si sa iei hotarari cu privire la viitor.
     Cele de mai sus sunt trairile comune atat bolnavului cat si familiei acestuia. Mai departe lucrurile se nuanteaza, pentru ca bolnavul se va centra pe sine, pe suferinta sa,unii cautand si asteptand din partea familiei sprijinul neconditionat la orice ora, altii incercand sa fie demni in suferinta si sa nu devina “o povara”.
     ​Dar familia? Familia este in prima faza speriata, apoi coplesita, apoi furioasa , tracasata, agasata si in final obosita.
    Dupa ce se trece de starea de soc la aflarea diagnosticului, nu stii exact ce sa faci, incotro sa te indrepti.  Pe parcursul evolutiei bolii cel bolnav devine dezamagit si coplesit de tot ce vede prin spital, este cuprins de angoasa, de neliniste, trece prin stari de frica si indoiala. Daca are parte in urma tratamentului chimio de efectele secundare oribile ale acestuia, mai experimenteaza si sentimentul de umilinta si degradare fizica.
     Experimentand mai multe situatii ca cea de mai sus, ( in mod direct), am observat ca:
- nu toti bolnavii reactioneaza la fel in fata diagnosticului
- de cele mai multe ori familia este mai afectata psihic decat cel bolnav
- in faza terminala ( si nu doar atunci), la noi in tara, conditia bolnavului de cancer devine degradanta si umilitoare,
- ca nu suntem pregatiti sa aplicam o terapie a durerii si o asistenta medicala compasionala, multidisciplinara  ( terapie + psihoterapie + fitoterapie,  etc)
- cu extrem de putine exceptii, medicii nostri oncologi au reactii stupefiante vis a vis de un bolnav de cancer care incearca si terapia alternativa naturala, uitand ca in timpul facultatii de medicina si farmacie, fitoterapia si farmacognozia sunt materii de studiu
     Cu exceptia cazului in care cel bolnav este in incapacitate de a lua decizii, alegerea tipului de tratament, a doctorului curant, etc, trebuie sa-i apartina bolnavului, care ar trebui sa fie informat cu privire la toate alternativele de tratament, si cu privire la toate efectele secundare ale tratamentului, pentru ca orice decizie sa fie luata doar in cunostinta de cauza.
    De ce sa-i apartina bolnavului decizia? Pentru ca este o forma simpla de manifestare a respectului pentru acesta, pentru ca a fi bolnav de cancer nu inseamna ca esti si incapabil sa iei decizii. Sprijinul familiei nu inseamna a lua decizii in locul celui bolnav, ci inseamna a-l trata cu respect, fara compasiune exagerata, a-l sustine in deciziile luate si mai ales in a-l trata ca pe o persoana NORMALA.
   De ce sa-i apartina decizia celui bolnav? Pentru ca niciodata sa nu ajungeti sa traiti cu cosmarul vinovatiei, cu cosmarul intrebarilor de genul : “ Daca ar fi facut asta sau aia, oare nu era mai bine acum? De ce nu am ales altceva? Oare nu era mai bine sa…?, etc.”.
Nu sfatuim pe nimeni sa faca un tratament de un anume tip, dar trebuie sa subliniem ca nici credinta ca exista o singura planta minune care trateaza cancerul in general, nu este o credinta sanatoasa.
   In spitale din tari ca Germania, Japonia, S.U.A., treptat, preparatele din plante au ajuns sa fie parte din tratamentul cancerului. Studiile si experienta personala au demonstrat ca bolnavii care au fost tratati si cu remedii naturale, au avut o durata de viata mult mai mare decat statisticile  oficiale( vorbim aici despre stadii avansate sau terminale). In cazuri de descoperire in faza incipienta a cancerului, sunt sanse mari de vindecare fara recidiva.
    Cum sa ne purtam cu cel bolnav?  NORMAL, cu intelegere pentru starile si trairile sale, dar fara a-i arata o mila exagerata, pentru ca asta il va face sa creada ca nu mai are nici o sansa la viata, discutand si cautand posibilitati de tratament, ajutandu-l sa aleaga, fara a-i impune, tipul de tratament. Si repet , cel mai important este sa ne comportam NORMAL, asa cum ne-am comportat si inainte de aflarea diagnosticului.
    Sa nu uitam nici un moment ca acest diagnostic nu inseamna doar moarte, ca poate insemna si vindecare, ca drumul spre aceasta este lung si greu, dar este un drum ce poate fi parcurs cu informatii si rabdare de ambele parti…..


​                                                                                                                                                            Teodora B.